Colăcerul
Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari!
Socrul
Mulţămim noi vouă, tineri voinicei!
Cu ce treabă mare aţi venit la noi?
Colăcerul
Acum dară, socre mare,
că ne-aţi făcut întrebare
de ce adică venirăm,
şi la uşă ne oprirăm,
ne vom da răspunsul.
Însă, să vă ţineţi gura strânsă
şi să tăceţi ca pământul
ca să ne-auziţi cuvântul.
Ce ne-ntrebaţi dumneavoastră
în grab' de venirea noastră?
Ce-i această tinerime,
ce e această mulţime?
Aste fete urşi văzură
de ţint’ ochii-şi cască gură?
N-au mai văzut oameni încă,
şi se tem că le mănâncă?
Noi am mai umblat ş-altdată
pe aiurea, ca ş-astdată,
şi aşa nu se mirară,
nici ce cătăm ne-ntrebară;
acum toţi v-aţi strâns grămadă
ca cum aţi căuta sfadă!
Oare voiţi noi, de teamă,
să stăm şi să vă dăm seamă?
Dar nici prin gând să vă treacă
o aşa părere seacă!
Nu ne speriem de lume,
căci purtăm de voinici nume;
nici ne îngrozeşte vântul,
că ştim să ne dăm cuvântul!
Dacă voiţi şi vă place
să vă răspundem cu pace,
o luaţi cu încetişorul
să vorbim cu binişorul,
că orice, cu-ngăduială,
se face cu rânduială,
iar răpede când se cere
nu se face cu plăcere.
De aceea, lăsând gluma,
ascultaţi la noi acuma.
Junele nostru-mpărat
frumuşel ni s-a sculat
într-o zi de dimineaţă
dup-a norilor roşeaţă.
Vrând să plece-n vânătoare
cu tineri, cu pompă mare,
s-a sculat, s-a gătit bine,
s-a armat cum se cuvine,
şi, luând bucium, îndată
buciumă cu el o dată.
Strânse el ostaşi mulţime,
tot voinici de călărime,
şi ageri, cu măiestrie
la arc şi vânătorie.
Apoi cu ei, pe răcoare,
a plecat la vânătoare,
să-ncureze,
să vâneze
munţii
cu dealurile,
pădurile
cu umbrele,
şi văile
cu luncile.
Astfel umblând ziua toată,
ocolit-a locul roată
până la amiezi spre seară
fără a vâna vro fiară;
şi atât se dezgustase
încât era să se lase,
dar se părea c-o nălucă
îi tot zice să se ducă.
El cu arc, săgeată-n mână,
ajunse la o fântână
şi văzînd urmă de fiară,
aci toţi descălicară
să se uite, să privească,
ce urmă e să ghicească.
Stând dar astfel fiecare
şi privind-o cu mirare,
unii-au zis că e de zână,
aib-o-mpăratul de mână!
Alţii că-i floare crăiasă,
aib-o împăratul mireasă!
Deci, cu-această cuvântare
pe-mpăratul aţâţară
şi făcură-n gând să-i vie
să hotărască, să ştie
din ce parte acea ziuă
a venit pe la fântână;
şi cu inima-nfocată
plecă pe urmă-i îndată.
După dânsa se tot duse
până văzu că-l aduse
cu toată oştirea noastră
drept curţile dumneavoastră,
unde a zărit o floare
ca o stea strălucitoare,
care de crescut tot creşte,
de-nflorit tot înfloreşte,
iar de rodit nu rodeşte,
căci pământul nu-i prieşte.
De aceea împăratul
făcu întru sine sfatul
ca p-acea frumoasă floare
şi dulce mirositoare
s-o ia ca să strălucească
la curtea împărătească,
unde locul să-i priiască,
să crească,
să înflorească,
odrasle să odrăslească,
să-şi dea rodul la iveală
şi tuturor la priveailă.
Aşa împăratul june
În gând după ce îşi pune,
se uită, locu-nsemnează
după a stelelor rază,
şi se întoarce îndată
cu inima ne-mpăcată
şi cu gânduri doritoare
pentru rumena lui floare.
A doua zi, de dimineaţă,
ta a norilor roşeaţă,
se îmbracă, se încalţă,
pe scări de argint se-nalţă
şi pe cal alb voiniceşte
încălecând, se opreşte,
şi peste oştirea toată
întorcându-şi ochii roată,
pe noi colăceri ne-alese:
cu mustăţile sumese,
pe atâţi cai, iuţi ca zmei,
cu capete toţi de lei,
cu coamele poleite,
c-unghile zugrăvite,
care, când încep să saie,
din nări aruncă văpaie!
Iară după ce ne-alese,
el cu vorbă ne trimese
după iubita lui floare
şi foarte mirositoare,
s-o ducem să strălucească
la curtea împărătească!
Noi am plecat toţi îndată,
după vorba lui cea dată.
Nu ştiurăm seama bine
să venim pe drumuri line,
ci ne-am îndreptat pe stele
ş-am venit tot după ele,
peste munţi şi peste şghiaburi
şi peste sute de dealuri,
mâncând
şi bând
împreună, cu cântări, cu voie bună.
şi întrebând în calea noastră
tot de curtea dumneavoastră;
şi aşa steaua dorită,
împăratului iubită,
aci din ochi o pierdurăm
şi că s-a pitit văzurăm.
Daţi-ne dar acea floare,
acea stea strălucitoare
şi, cu răspunsu-mpreună
vă poftim şi voie bună!
Nu răspundeţi vorbe rele,
că apoi vă vin mai grele.
Noi nu suntem, bunăoară,
să îndrugăm ca la moară,
şi dăm vorba mirelui,
porunca-mpăratului.
Iaca şi fermanul lui.
Este carte latinească:
puneţi ca să v-o citească!
De nu ştiţi, ca de cărbune
vă feriţi mâna a pune,
şi chemaţi popa să vie,
că el latineşte ştie;
dar nu vrunul barbă-lungă
trei zile să nu-i ajungă,
nici vrunul cu barba rară
să ne ţie pân' deseară,
nici vrunul cu barba deasă
s-o citească ne-nţeleasă;
ci de cei ce ştiu să sugă,
ca s-o citească pe fugă,
că nu-i carte latinească,
ci, cum vedeţi, plosca noastră,
cu vin de la Dealul-Mare,
când beţi, căciula vă sare!
cu vin de la Valea-Lungă,
când beţi, faceţi gura pungă!
Poftiţi de-nchinaţi o dată,
vă udaţi gura căscată,
ş-o treceţi din mână-n mână
să ne daţi pe acea zână
ca s-o ducem la-mpăratul
şi să contenim tot sfatul.
Nu gândiţi că vorbim glume
ori niscai basme din lume,
ci vă gătiţi cât mai tare
cu cele de ospătare:
aduceţi fânul în care,
s-aibă caii de mîncare,
tăiaţi junei cu carne grasă
să daţi ostaşilor masă,
strângeţi fete frumuşele
ca să dăm hora cu ele;
apoi mai gătiţi şi case
îmbrăcate în mătase
şi, pentru ostaşi, umbrare
cu loc de-ncăpere mare.
Întindeţi mai multe mese,
puneţi bucate alese
şi cofeturi lâng-aceste,
c-aşa obiceiul este.
Iar cumva de nu se poate
să le împliniţi pe toate,
nici să staţi să mai răspundeţi,
ci cătaţi loc să v-ascundeţi,
că ostaşii nu ştiu glumă
ş-o să fie vai de mumă!
În sfîrşit, să mai ştiţi bine
că şi împăratul vine
cu căpitani, cu cătane
şi cu mai multe rădvane
zugrăvite,
poleite,
în ele doamne gătite.
Vine şi un rădvan mare
cu lăute de cântare,
stând în el mărita nună,
ţiind în mâni o cunună
strălucită, luminată,
cu pietre scumpe lucrată,
pentru rumena mireasă
cea de împărat aleasă.
Scoateţi dar acum colacul,
că ne-am deşertat tot sacul.
Şi să ne mai daţi, se ştie,
şi câte o sangulie
de in subţire ţesută
şi cu flori de fir cusută.
Puteţi da şi de mătase,
d-aveţi inimi să vă lase;
iar de nu, şi arnici fie,
cum veţi avea omenie,
căci noi cam primim de toate,
numai curând de l-aţi scoate
ca să ne ștergem la gură,
că-i udă de băutură.
Iar ăstor fete venite,
ca ciorile grămădite,
ce vă stau cam pe la spate
tot cu gurile căscate,
muiaţi în lapte-o cojiţă
şi le daţi ca să înghită
să nu stea cu gura seacă,
ci de dor să le mai treacă;
să-şi mai potolească jindul
pân' le-o veni şi lor rândul.
Socrul:
Dar ce, nu descălicaţi?
Colăcerul:
Vrem răspunsul să ni-l daţi,
că de I-am descălica,
dară ne-i c-om însera
ş-o să trecem văi adinci
cu prăpăstii şi cu stânci
munţi înalţi şi brazi umbroşi
daţi răspunsul sănătoşi!
Flori alese din poezia populară, II, E.P.L., București, 1967.
