[Mai dă-mi Doamne unșpe sute]

Foaie verde grâu mărunte,

M-apucai să dorm sub plute,

Nu putui de gânduri multe;

Mai dă-mi Doamne unșpe sute

Să mă duc cu ele-n munte:

Două beau, două mănânc,

Două la mândra le duc,

Două le dau la birjar

Și două la lăutar,

Una să-mi rămână mie

Să plătesc o datorie.

Nucșoara, Argeș


Lirica populară de dragoste, editura Minerva, Bucureşti, 1985.

[Du-te, bade, duce-te-ai/ Unde-o sta apa să stai]

Du-te, bade, duce-te-ai,

Unde-o sta apa să stai,

Să fii hrana peștilor

Și rugina pietrelor.

Când ai să vii înapoi,

Să vii, bade, pe la noi,

Că și eu te-oi milui,

Cu-o cojiță de mălai,

Făcută de nouă ani;

Dar nici ai anu ți-oi da

Până nu te-oi întreba,

Fostu-ți-am dragă au ba?

Mozăceni, Argeș


Lirica populară de dragoste, editura Minerva, Bucureşti, 1985.

[Fă-mă, Doamne, un inel]

Foaie, verde păltinel,

Fă-mă, Doamne, un inel,

Un inel cu pietre scumpe,

Să m-arunc la draga-n curte,

În curte, lângă fântână,

Ca să-i fiu la îndemână,

Când o trece să bea apă,

Ea pe mine să mă vadă

Și să mă poarte în mână

O lună și-o săptămână.

Văleni, Argeș

Lirica populară de dragoste, editura Minerva, Bucureşti, 1985.

[Marie și Marioară,/ Ia un par de mă omoară]

Foaie verde sălcioară,

Marie și Marioară,

Ia un par de mă omoară

Că eu nu-ți mai fug din poală;

Să-ți fie paru de nuc,

De la tine nu mă duc,

Să-ți fie paru de flori

Să dai, să nu mă omori

C-am fost al tău puișor;

Să-ți fie paru de fag

Ca să mă omori cu drag.

Izvoru de Sus, Argeș

Lirica populară de dragoste, editura Minerva, Bucureşti, 1985.

[Du-te, bade, duce-te-ai/ Nouă ani pe nouă cai]

Colo-n vale la fântână
O fată cu cofa-n mână
Cum plângea așa plângea,
Și se rupea inima,
Și din gură blestema:
 - Du-te, bade, duce-te-ai
Nouă ani pe nouă cai,
N-ai avea noroc să n-ai
Nici de-o stroapă de mălai.
C-ai mințit c-ai să mă iei
De-am trăit și-ntr-un bordei,
Și-acum, câine, nu mai vrei.
Duce-te-ai să te tot duci,
Pân' ai cădea rob la turci,
Rob la turci la Marea Neagră,
Să tragi funii la catargă.
Să tragi targa pe uscat,
Căci cu vorba m-ai purtat;

Să tragi targa pe nisip,
C-ai fost laș și m-ai mințit;
Să te târăști pe pământ,
C-ai fost om fără cuvânt.
Și așa să te usuci,
Ca pâinea care-o mănânci;
Și să mori pus în curele,
Om viclean și pui de lele!

Folclor poetic, I, București, 1967.

[Vreau să mă las de iubit]

Știi tu, mândro, ce-am gândit?
Vreau să mă las de iubit
Și să mă fac om cinstit
Cu măicuțele la schit;
Ori să mă fac om de casă
Cu opt drăguțe la masă,
Și să mă apuc de muncă
Cu fetele cârd pe luncă.
Pe luncă și pe ochiene
S-adun gură și sprâncene;
Și cu gura de la toate,
Să mă lecui de păcate.

Folclor poetic, I, București, 1967.

[Cum am face, puică, noi,/ Să ne iubim amândoi?]

Cum am face, puică, noi,
Să ne iubim amândoi?
Prea ți-au fost buzele moi!
 - Vino, bade, pe zăvoi,
Acolo-i iarbă de oi
Și umbruliță de noi.
Cât a cânta cucu-n fag,
Ne-om iubi și noi cu drag;
Pân' or paște-oile iarbă,
Ne-om vedea și noi de treabă.


Folclor poetic, I, București, 1967.

[Spusu-mi-a frunza de fag,/ Să iubesc ce-mi cade drag]

Spusu-mi-a frunza de fag,
Să iubesc ce-mi cade drag,
Să iubesc și să nu știe
Decât iarba din câmpie
Și frunzarul de la vie.
Că dragostea nu-i moșie,
Nici cal de negustorie;
Dragostea-i din sâni de fată
Și din buze dulci furată
Este apă fermecată:
Cine bea pe loc se-mbată.


Folclor poetic, I, București, 1967.

[Copila, cât e copilă,/ O iubești, dar mai cu milă]

Copila, cât e copilă,
O iubești, dar mai cu milă,
Ca pe-o floare de zambilă.
Nevestica cu bărbat
O iubești cu-adevărat.

Folclor poetic, I, București, 1967.

[Cine-n lume nu iubește/ Te miri la ce mai trăiește]

Foicică solz de pește,
Cine-n lume nu iubește
Te miri la ce mai trăiește!
Eu de când m-am pomenit
Ce mi-a fost drag am iubit.
Am iubit o copiliță
Ce-i miroase sânu-a țâță
Și gura a lămâiță.
Și-am iubit de-o nevestea
Care toate le știa,
Și dorul și dragostea.

Folclor poetic, I, București, 1967.