Se afișează postările cu eticheta luncile soarelui. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta luncile soarelui. Afișați toate postările

vineri, 13 decembrie 2013

Colind [La luncile soarelui/Flori dalbe de măr]

La luncile soarelui,
Flori dalbe de măr!
La fântâna corbului,
Grele ploi că au plouat
Luncile mi le-au spălat;
Apoi soare-au răsărit
Flori frumoase-au înflorit.
Fetele cum auziră,
După flori se pogorâră.
Le rupea şi le-alegea,
Luncile le sărăcea:
Cele mari cu braţurile,
Cele mici mai puţinele.
Când feciorii le văzură,
Pân’ la ele de fugiră.
Noroc bun că le zicea
Şi de mână le prindea,
Şi în dor le dezmierda.
Da pe fata cea mai albă,
Un fecior aşa o-ntreabă:
- De eşti fată dă mărit'
Mă primeşti tu la pețit?
Fata-n faţă rumenea
Şi feciorului grăia:
- De când mama m-o făcut,
A iubi eu n-am ştiut.
Apoi zic să fie fecior,
Cui i-oi spune al meu dor,
Că nu-i om pe-acest pământ
Să mă scoată din cuvânt,
Pe picioare să mă calce,
Mâna în sân să mi-o bage,
Faţa-mi albă să mi-o sărute
Ochii-mi negri să se uite.
Cel fecior se minuna
Şi pe fată-o întreba:
- Mă-ta unde te-o făcut
De-a iubi n-ai învățat?
Şi eşti dulce feciorilor
Ca nucile coconilor.
Ca vinul bătrânilor.
Apoi fata-i răspundea:
- M-a făcut măicuţa mea
În strungile oilor,
Tot la câmpul florilor.
Să fii fată bucuroasă
De colinda ast' frumoasă
O-nchinăm cu sănătate
Pe la gazde, pe la toate,
Colinduţa-i atâta
Pe gazdă Domnu-l trăiască!



Flori alese din poezia populară, II, E.P.L., București, 1967.