La luncile soarelui
Flori dalbe de măr !
La fîntîna corbului,
Grele ploi că au plouat
Luncile mi le-au spălat ;
Apoi soare-au răsărit
Flori frumoase-au înflorit.
Fetele cum auziră,
După flori se pogorîră.
Le rupea şi le-alegea,
Luncile le sărăcea :
Cele mari cu braţurile,
Cele mici mai puţinele.
Cînd feciorii le văzură,
Pin' la ele de fugiră.
Noroc bun că le zicea
Şi de mină le prindea.
Şi în dor le dezmierda.
Da pe fata cea mai albă,
Un fecior aşa o-ntreabă :
- De eşti fată dă mărit'
Mă primeşti tu le peţit ?
Fafa-n faţă rumenea
Şi feciorului grăia : - De cînd T"".::ima m-o făcut,
A iubi eu n-am ştiut.
Apoi zic sii fie fecior,
Cui i-oi spune al meu dor,
Că nu-i om pe-acest pămînt
Să mă scoată din cuvînt,
Pe picioare să mă calce,
Mîna în sin să rai-o bage,
Faţa-mi albă să mi-o sărute
Ochii-mi negri să se uite.
Cel fecior se minuna
Şi pe fată-o întreba :
- Mă-ta unde te-o făcut
De-a iubi n-ai învăţat ?
Şi eşti dulce feciorilor
Ca nucile cpconilor,
Ca vinul bătrînilor.
Apoi fata-i răspundea :
- M-a făcut măicuţa mea
In strungile oilor,
Tot la cîmpul florilor.
Să fii fată bucuroasă
De colinda ast'frumoasă ;
Pe la gazde, pe la toate,
Colinduţa-i atîta
Pe gazdă Domnu-I trăiască !
(I. Bîrlea)
Transilvania, Banat
Poezia obiceiurilor de iarnă, editura Minerva, 1985.