Unul din motivele cîntecului gogei este identic cu cele întîlnite în colindele de fete: „Iese mama gogii I În mijlocul ulitii, I Şi se roagă către soare: I Soare, soare, frătioare I Ţine soare ziua mare, I C-am o fată călătoare I Şi-napoi ne-ntorcătoare, I Peste munţi la alte curţi. I La părinti necunoscuţi, I La surori făr de durere, I Şi la fraţi nechemaţi".
miercuri, 12 octombrie 2022
Colind Multumire pentru daruri Mihai Pop
lată cum mulţumea pentru daruri ceata de dubaşi din comuna S ălişte, Hunedoara: „Feciori, feciorii dubei, I Sculaţi-vă în capetele oaselor, I În tălpile picioarelor. I Pînă noi am colindat, I Domnu gazdă bine s-a gătat, I De-o lună, de-o săptămînă, I Mai vîrtos de astă seară bună. I Cu un colac de grîu curat, I Cîte păsări peste el a zburat, I Cîte ploi l-o plouat, I Cîţi nori l-o rourat, I Atîtea stoguri să dea Dumnezeu, I La domnul gazdă, I Atîtea şi mai mult" . Urma apoi, pe acelaşi ton, mulţumirea pentru carnea de porc, butea de rachiu şi pentru darul în bani. Într-o variantă din Geoagiu! de Sus, Hunedoara, culeasă îndată după primul război mondial, mulţumita pentru darul de bani este actualizată. Nu se mai vorbeşte despre tradiţionalii taleri, despre taleri ungureşti, care şi ei, la timpul lor, au fost un element nou, ci despre o „Sută de lei româneşti, I Care i-au făcut la Bucureşti , I La Banca Naţională Românească".
Colind Cel uncheș bătrân
În colinda pe care Bela Bartok a cules-o de pe valea superioară a Mureşului şi care i-a inspirat tematic Cantata Profana: „Cel uncheş bătrîn, I El că şi-o d-avut I Nouă fiuşori. I El nu i-o-nvătat I Nice văcăraşi, I Făr'el i-o-nvătat, I Munţii la vînat. I Punte şi-au d-aflat I Urmă de cerb mare. I Atît a urmărit, I Pîn' s-au rătăcit I Şi s-au neftinat I Nouă cerbi de munte. I Drag tăicuţu lor I Nu şi-au mai răbdat I Şi el şi-au luat I Puşca şi-au 'ntăglat I Şi-n munţi au vînat. I Punte şi-au d-aflat I Nouă cerbi de munte. I 'Ntr-un genunche-o stat, I Tras-au să-i săgete. I Cerbu cel mai mare I Din grai şi-o strigat: I - Drag tăicuţul nostru, I Nu ne săgeta, I Că noi te-om lua I În ceşti coarne razi I Şi noi te-om tipa I Tăt din munte-o munte I Şi din plai în plai I Şi din piatră-n piatră, I Tot tîră t-oi face. I Tăicuşoru lor I Din grai şi-o strigat: I - Dragi fiuţii mei, I Haideţi voi acasă I La măicuţa voastră, I Cu dor vă aşteaptă, I Cu măsuta-ntinsă I Cu făclii aprinse, I Cu păhare pline. I Cerbul cel mai mare I Din grai şi-o grăit: I - Drag tăicuţul nostru, I Du-te tu acasă I La măicuţa noastră, I Că coarnile noastre I Nu intră pe uşă I Făr' numai prin munte; I Picioarele noastre I Nu calcă-o cenuşă, I Făr' numai prin frunză; I Buzutele noastre I Nu beau din păhare, I Căci beau din izvoare" (C. Brăiloiu, Recenzie la Bela Bartok, Melodien der Rumănische Kolinden, Bucureşti, 1938, pp. 12-13). Care va fi fost sensul străvechi al acestei minunate legende păstrate în colindă, nu ştim. Poate că această colindă rar întîlnită perpetuează pînă astăzi un mit de iniţiere ce îşi aşteaptă încă descoperirea. Colinda vorbeşte, în orice caz, despre lumea unor credinţe potrivit cărora vînătorii, dacă trec peste pragul tainelor pădurii, intră în mit, se prefac în cerbi. Şi aceste motive ale metamorfozării par a se lega, în formele lor cele mai vechi, tot de credinţe totemice. Dar, dacă privim această colindă prin perspectiva teoriei lui M. Gorki şi A. Jolles, regăsim în ea poate una din formele cele mai vechi de exprimare poetică a dorului de libertate, de salt dincolo de contingentele cotidianului. Paralela metaforică om-animal, pe care o regăsim aici, apare de atîtea ori în cîntecele lirice, cînd viata omului este pusă fată în faţă, de pildă, cu viata cucului, ca în atîtea cîntece de primăvară.